26 mai
Numeri 35; Psalmul 79; Isaia 27; 1 Ioan 5
CÂND SE FĂCEAU PLANURILE pentru împărțirea Țării Promise între cele douăsprezece seminții, Levi a fost exclusă. Leviții au primit însă promisiunea că Dumnezeu va fi moștenirea lor: nu aveau să primească un teritoriu tribal propriu, ci urmau să fie întreținuți din zeciuielile adunate de la ceilalți israeliți (Numeri 18:20-26).
Totuși, aveau nevoie de locuri în care să trăiască. De aceea, Dumnezeu a poruncit ca fiecare seminție să le pună la dispoziție leviților anumite cetăți, împreună cu pășunile din jur pentru animalele lor (Numeri 35:1-5). Deoarece leviții aveau rolul de a învăța poporul Legea lui Dumnezeu, pe lângă slujirea lor la cortul întâlnirii, această așezare avea avantajul de a-i răspândi printre oameni, acolo unde puteau fi cei mai de folos. Mai mult, aceste proprietăți nu aveau voie să iasă niciodată din posesia leviților (Levitic 25:32-34).
O altă reglementare specială legată de teritoriu este stabilirea celor șase „cetăți de scăpare” (Numeri 35:6-34). Acestea urmau să fie alese dintre cele patruzeci și opt de cetăți ale leviților, câte trei de fiecare parte a Râul Iordan.
O persoană care omora pe cineva, fie intenționat, fie accidental, putea fugi într-una dintre aceste cetăți și era protejată de răzbunarea familiei victimei. Într-o vreme în care vendetele de sânge nu erau rare, acest sistem avea rolul de a calma tensiunile până când autoritatea judecătorească stabilea vinovăția sau nevinovăția celui acuzat. Dacă se dovedea, pe baza unor probe convingătoare, că fapta a fost intenționată (35:30), ucigașul trebuia executat. Se observă aici principiul afirmat în Geneza 9:6: cel care varsă sângele unui om, creat după chipul lui Dumnezeu, săvârșește un rău atât de grav încât pedeapsa supremă este justificată. Logica nu este una a descurajării, ci una a valorii vieții (cf. Numeri 35:31-33).
Pe de altă parte, dacă omorul a fost accidental și făptuitorul nu este vinovat de crimă, el nu era pur și simplu eliberat și trimis acasă, ci trebuia să rămână în cetatea de scăpare până la moartea marelui preot (35:25-28). Abia atunci se putea întoarce la proprietatea sa și la viața normală.
Așteptarea morții marelui preot putea dura de la câteva zile până la zeci de ani. Dacă perioada era lungă, aceasta putea contribui la calmarea dorinței de răzbunare a familiei victimei, deși textul nu oferă această explicație.
Cel mai probabil, două motive explică această prevedere:
(1) moartea marelui preot marca sfârșitul unei epoci și începutul alteia;
(2) mai important, moartea lui putea simboliza ideea că cineva trebuie să moară pentru a acoperi moartea unuia dintre purtătorii chipului lui Dumnezeu.
Creștinii știu unde conduce în cele din urmă această logică.
- Notă: Material preluat și adaptat din cartea autorului D.A. Carson, Din Dragoste Pentru Dumnezeu. Prin această lucrare, echipa de traducere a Bisericii Baptiste Elim Oradea dorește să contribuie la zidirea vieții spirituale a fiecărui cititor.