20 Iulie
Judecători 3; Faptele Apostolilor 7; Ieremia 16; Marcu 2
Psalmii istorici ai Vechiului Testament oferă numeroase exemple în care autorii trec în revistă istoria israeliților având în vedere anumite scopuri teologice sau etice. Ceva asemănător are loc atunci când 1 și 2 Cronici reiau conținutul cărților 1 și 2 Samuel, respectiv 1 și 2 Regi, pentru a se concentra asupra regatului de sud și asupra anumitor perspective teologice. Acest mod de abordare continuă și în Noul Testament prin anumite predici. Pavel începe în Antiohia Pisidiei relatarea istorică a Exodului și își construiește narațiunea așa încât să demonstreze că Isus e cu adevărat Mesia cel promis (Faptele Apostolilor 13:16; vezi și meditația din 26 iulie). În Fapte 7, Ștefan, primul martir creștin, își începe cuvântarea cu Avram.
Care sunt avantajele acestui mod de abordare? Și ce anume urmărește Ștefan să demonstreze?
Unul din avantaje este acela că relatarea istorică capătă atenția audienței – iar în acest caz audiența era de-a dreptul ostilă și trebuia să fie calmată. Identitatea lor era strâns legată de istoria națiunii lor; pentru început, cel puțin, relatarea era menită să fie liniștitoare, să stabilească un fundament comun, să demonstreze că Ștefan era unul din ei. Un alt avantaj stă în faptul că schimbarea pe care Ștefan dorea să o producă în mințile audienței sale era atât de mare încât nu putea fi adoptată decât odată cu o viziune schimbată asupra lumii. Cu alte cuvinte, nu doar identitatea lui Isus, ci mai ales moartea și învierea Sa puteau fi acceptate de evrei doar dacă înțelegeau că aceasta este învățătura Scripturilor – iar acest lucru nu putea fi înțeles cu ușurință decât dacă era înrădăcinat în structura narațiunii Vechiului Testament. Așadar, povestea trebuia să fie spusă iar și iar pentru a se evidenția aspectele ei fundamentale.
Unul dintre punctele pe care Ștefan le subliniază pe măsură ce repovestește narațiunea se conturează la început slab, apoi tot mai evident, ca în final să izbucnească. El vorbește astfel despre păcatul repetat al poporului. Când Ștefan își începe cuvântarea, el nu face nicio mențiune cu privire la răutatea poporului Israel. Menționează apoi scurt răutatea fraților lui Iosif (7:9). Răutatea colectivă reapare în zilele lui Moise (7:25-27, 35). Se accelerează ritmul narațiunii. Cei din popor nu au ascultat de Moise și ,,s-au întors spre Egipt” (7:39). Este adus în discuție episodul cu vițelul de aur, episod care este asemănat cu perioada de idolatrie din vremea lui Amos (7:42-43). Trece mai departe la David și la Solomon și la idea că Dumnezeu nu poate fi redus la o clădire. În cele din urmă, se prefigurează marea condamnare, nu doar a generațiilor din trecut de israeliți care L-au respins pe Dumnezeu și revelația Sa, ci și a tuturor descendenților lor din prezent care se împotrivesc Duhului (7:51-53). Ce relevanță are acest aspect pentru lecțiile pe care ar trebui să le învățăm din istoria biblică?
- Notă: Material preluat și adaptat din cartea autorului D.A. Carson, Din Dragoste Pentru Dumnezeu. Prin această lucrare, echipa de traducere a Bisericii Baptiste Elim Oradea dorește să contribuie la zidirea vieții spirituale a fiecărui cititor.