6 Iulie
Iosua 8; Psalmi 139; Ieremia 2; Matei 16
Modul pervertit în care omul gândește despre Dumnezeu, este de-a dreptul ridicol, dar mai mult de atât, este foarte tragic. Mereu găsim metode de a-L vedea mai mic.
Psalmul 139 este un tratament minunat. Acesta conturează o imagine măreață a lui Dumnezeu, dar o face într-un mod uimitor de personal, așa cum se cuvine unui psalm. Mai precis:
(1) Dumnezeu vede și cunoaște totul (139:1-6). Psalmistul ar fi putut exprima această idee exact cum am făcut-o eu adineauri – la un nivel pur teoretic. În schimb, rămânând fidel stilului său, el I se adresează lui Dumnezeu, recunoscând faptul că această cunoaștere a Sa nu este pasivă și nici doar atotcuprinzătoare, ci este o cunoaștere activă și profund personală. Dumnezeu îl cunoaște pe psalmist în cele mai mici detalii: El știe fiecare mișcare a trupului său și fiecare deprindere din viața sa, dar și fiecare gând pe care îl nutrește și fiecare cuvânt pe care îl rostește – chiar înainte ca acestea să prindă contur. Exact același lucru îl subliniază și Evrei 4:13.
(2) Dumnezeu este omniprezent și, prin urmare, este cu neputință să fugim de El (139:7-12). Nici de această dată, ideea din text nu este una pur teoretică. Atunci când David întreabă: „Unde mă voi duce departe de Duhul Tău și unde voi fugi departe de Fața Ta?” (139:7), este destul de limpede că există o parte din el care își dorește să scape de Dumnezeu. Dar lucrul acesta este cu neputință. Chiar dacă David s-ar înălța la ceruri sau ar coborî în Locuința morților, chiar dacă ar călători oricât de departe la răsărit sau la apus, chiar dacă s-ar ascunde în cel mai adânc întuneric — nimic nu l-ar putea ascunde de privirea cercetătoare a lui Dumnezeu. Până la finalul psalmului însă, devine clar că David nici măcar nu își mai dorește să fugă de acest Dumnezeu (cf. Rom. 8:38-39).
(3) Dumnezeu este Creatorul și Cârmuitorul providențial (139:13-18). Aici David nu se întoarce în timp la creația inițială, ci la propria sa întocmire în pântecele mamei — o întocmire care, în cele din urmă, nu este altceva decât o lucrare a lui Dumnezeu deosebit de complexă. Și acest Dumnezeu nu renunță la controlul Său odată ce făptura a fost creată: „în cartea Ta erau scrise toate zilele care mi-au fost rânduite, mai înainte de a fi fost vreuna din ele” (139:16). În Scriptură, acest adevăr nu anulează responsabilitatea omului, ci ne sporește credința. Poate că tocmai nemărginirea acestei cunoașteri este cea care îl determină pe David să aștearnă pe hârtie ultimele două versete ale acestei secțiuni: gândurile lui Dumnezeu nu pot fi numărate, căci ele sunt mai numeroase decât boabele de nisip de pe țărmul mării — afirmație care nu este absolut deloc o exagerare.
(4) Dumnezeu este desăvârșit în sfințenie (139:19-24). Atitudinea lui David față de cei răi este, pur și simplu, o expresie a devotamentului său față de Dumnezeu (139:19-22). Ceea ce ferește această atitudine de a fi o simplă neprihănire de sine răzbunătoare este faptul că, la lumina sfințeniei divine, David este la fel de hotărât să înlăture orice urmă de rău din propria sa viață (139:23-24).
- Notă: Material preluat și adaptat din cartea autorului D.A. Carson, Din Dragoste Pentru Dumnezeu. Prin această lucrare, echipa de traducere a Bisericii Baptiste Elim Oradea dorește să contribuie la zidirea vieții spirituale a fiecărui cititor.