28 aprilie
Numeri 5; Psalmul 39; Cântarea cântărilor 3; Evrei 3
Autodisciplina este, în mod normal, un lucru bun. Într-adevăr, creștinii cred că Dumnezeu le-a dat „un duh de putere, de dragoste și de stăpânire de sine” (2 Timotei 1:7). Totuși, anumite forme de autodisciplină sunt lipsite de noblețe, ba chiar periculoase.
De exemplu, stoicii din vremea apostolului Pavel considerau că înțelepciunea constă în a trăi în armonie cu realitatea lumii și că aceasta implică detașarea de „pasiuni”, trăind în deplin acord cu rațiunea. Motivați de principii morale înalte, ei se mândreau că trăiesc deasupra emoțiilor și a angajamentelor profunde care ar putea aduce suferință. La un anumit nivel, un asemenea „stoicism” poate părea admirabil. Dar este foarte departe de angajamentele personale pe care Evanghelia le cere, împreună cu vulnerabilitatea și suferința inerente acestei lumi căzute. De fapt, aceasta este problema viziunii stoice: perspectiva sa asupra lumii și asupra răului este atât de diferită de cea biblică, încât definește binele într-un mod mai apropiat de o formă de panteism decât de adevărul revelat. Astfel, din perspectivă creștină, chiar dacă există aspecte admirabile în autodisciplina stoică, ea nu poate fi considerată cu adevărat bună. Unele forme de autodisciplină nu fac decât să alimenteze mândria omului.
Un alt tip de autodisciplină problematică apare în versetele de început ale Psalmului 39. David hotărăște să nu vorbească. Nu este pe deplin clar dacă această decizie — mai ales în prezența celor răi (39:1) — este motivată de teama că altfel ar putea ajunge să li se alăture, sau, mai probabil, de teama că ar putea spune ceva nepotrivit în acel context, ori pur și simplu din convingerea greșită că tăcerea este suficientă și că astfel nu le va susține comportamentul. Cert este că era o hotărâre morală, într-un anumit sens lăudabilă — dar, în același timp, profund insuficientă. Căci, tăcând, el nu a rostit nici măcar ceva bun (39:2). Într-un fel sau altul, încerca să învingă păcatul prin tăcere disciplinată.
David a învățat însă o cale mai bună. El vorbește — dar își îndreaptă cuvintele către Dumnezeu (39:4 și urm.). Conștient de caracterul trecător al vieții, ajunge la concluzia că, în cele din urmă, singura noastră speranță este să ne punem nădejdea în Domnul (39:7). Numai Dumnezeu ne poate izbăvi de fărădelegile noastre și ne poate ajuta să scăpăm de cursele vrăjmașilor (39:8).
Tăcerea rigidă în fața misterului providenței nu este o soluție (39:9); ea reprezintă o formă falsă de autodisciplină, o împotrivire ascunsă, mai degrabă decât o supunere senină față de „disciplina” lui Dumnezeu (39:11).
Notă: Material preluat și adaptat din cartea autorului D.A. Carson, Din Dragoste Pentru Dumnezeu. Prin această lucrare, echipa de traducere a Bisericii Baptiste Elim Oradea dorește să contribuie la zidirea vieții spirituale a fiecărui cititor.