Februarie 3
Geneza 35-36; Marcu 6; Iov 2; Romani 6
În relatarea lui Marcu despre hrănirea celor cinci mii și despre umblarea ulterioară a lui Isus pe apă (Marcu6), găsim o observație care stârnește reflecții folositoare. De îndată ce Isus s-a urcat în barcă, în mijlocul furtunii năprasnice, vântul s-a potolit. Ucenicii, spune Marcu, „au rămas cu totul înmărmuriți, căci nu înțeleseseră nimic cu privire la pâini; inima le era împietrită” (6:51–52).
Prima observație este cea mai evidentă: uimirea ucenicilor arată cât de puțin au reflectat ei la miracolul spectaculos pe care Isus îl săvârșise doar cu câteva ore înainte. La prima vedere, dacă Cel care poate stăpâni natura este capabil să ia câteva firimituri de hrană și să hrănească mii de oameni, atunci desigur că El poate stăpâni natura suficient de bine pentru a potoli o furtună. Totuși, de multe ori ne grăbim să îi judecăm pe ucenici; ar trebui, mai degrabă, să reflectăm cât de ușor uităm noi înșine de îndurările lui Dumnezeu în viața noastră și cât de surprinși (și rușinați) suntem atunci când El intervine din nou.
A doua observație izvorăște din faptul că, dacă Isus este cu adevărat Mesia făgăduit, dacă El deține puterea pe care a arătat-o deja, atunci niciun ucenic responsabil nu ar trebui să creadă că El pierde controlul. Poate vreun membru responsabil al celor doisprezece să își imagineze că un asemenea Mesia și-ar putea pierde toți ucenicii într-un accident pe mare? Aceasta nu înseamnă că accidentele nu li se pot întâmpla celor care-L urmează pe Isus astăzi. Desigur că li se poate întâmpla – trăim într-o lume căzută, iar ucenicii lui Isus nu sunt scutiți de tragedii și încercări. Dar chiar și în cele mai dificile și înfricoșătoare circumstanțe, trebuie să învățăm să ne încredem în providența înțeleaptă a lui Dumnezeu. Ucenicii de atunci trebuiau să înțeleagă și mai mult – slujirea lor unică, ca nucleu al noii comunități formate de Isus, era atât de legată de misiunea Lui, încât era de neconceput ca ei să fie „accidental” uciși.
În al treilea rând, nu putem să nu medităm la concluzia lui Marcu: „inima lor era împietrită”. Asta nu înseamnă că erau proști. Nici nu înseamnă că gândirea lor era complet greșită, ci că afecțiunile lor erau denaturate – ca și cum „inima” se referă la centrul ființei lor. În simbolistica antropologiei biblice, inima se referă la scaunul personalității umane, nu foarte departe de ceea ce numim astăzi „minte” (deși poate că „minte” e prea limitativ). Orientarea lor era încă prea restrânsă, prea concentrată pe frica imediată, prea limitată pentru a pătrunde taina deplină a cine este Isus și de ce a venit El.
De această parte a crucii și a învierii, avem și mai puține scuze decât ei.
Notă: Material preluat și adaptat din cartea autorului D.A. Carson, Din Dragoste Pentru Dumnezeu. Prin această lucrare, echipa de traducere a Bisericii Baptiste Elim Oradea dorește să contribuie la zidirea vieții spirituale a fiecărui cititor.