8 Iulie
Iosua 10; Psalmi 142-43; Ieremia 4; Matei 18
Psalmul 142 ar trebui citit în paralel cu Psalmul 57; amândoi au luat naștere din experiența trăită de David pe când se ascundea într-o peșteră, fugind din calea împăratului Saul. Cu toate acestea, în anumite privințe, cei doi psalmi sunt destul de diferiți. Deși în ambele situații David este adus la capătul puterilor, în Psalmul 57 el pare destul de plin de nădejde, poate chiar îndrăzneț — cu siguranță încrezător în izbăvirea finală. Aici, însă, în Psalmul 142, atmosfera este apăsătoare, fiind caracterizată de starea cuiva „nenorocit de tot” (142:6), din care mai răzbat doar trei raze de speranță. Nu ar trebui să ni se pară deloc ciudat faptul că una și aceeași criză poate stârni mai multe reacții emoționale. Atât Scriptura, cât și experiența ne dovedesc că primejdiile extreme și nesiguranța ne pot împinge la stări sufletești contradictorii. Indiferent cum am privi noi aceste lucruri, Psalmul 142 reflectă o deznădejde cruntă — și, tocmai de aceea, el le vorbește într-un mod deosebit de grăitor credincioșilor pe care împrejurările vieții îi poartă prin ape la fel de întunecate și de adânci.
În primele versete îl găsim pe psalmist implorând după ajutor cu disperare și cu sinceritate deplină: „Cu glasul meu strig”; „cu glasul meu mă rog”; „îmi vărs necazul”; „îmi povestesc strâmtorarea” — acestea sunt cuvintele unui om îngrozit și deznădăjduit. În limba originală, cuvântul care este tradus „necazul”, nu denotă atât de multă văicăreală; poate că expresii precum „ceea ce mă doare” sau „gândurile care mă frământă” ar surprinde mult mai bine sensul intenționat de autor.
Prima rază de speranță apare în versetul 3a: „Când îmi este mâhnit duhul în mine, Tu îmi cunoști cărarea.” Când ajunge atât de jos încât este gata să renunțe, psalmistul găsește alinare în faptul că Dumnezeu nu este niciodată luat prin surprindere: „Tu îmi cunoști cărarea.”
Cele mai dureroase răni sunt provocate, desigur, de trădările celor apropiați. Înspre cine se îndreaptă psalmistul atunci când în jur nu a mai rămas nimeni în care să se poată încrede, când experiență după experiență îi demonstrează că această concluzie este dureros de întemeiată și nu un simptom de paranoia, când însăși singurătatea luptei adaugă o povară grea care îl deprimă („nu mai este nicio scăpare pentru mine, nimeni nu poartă grijă de sufletul meu,” 142:4)? Iată a doua rază de lumină: „Doamne, către Tine strig și zic: «Tu ești scăparea mea, partea mea de moștenire pe pământul celor vii»” (142:5). Trecerea de la „scăparea mea” la „partea mea de moștenire” arată clar că David nu Îl privește pe Dumnezeu ca fiind pur și simplu o soluție la o problemă. Există aici o transformare profundă, de la frică la recunoștință.
Toate acestea însă nu diminuează cu nimic realitatea cruntă a stării sale de om „nenorocit de tot” (142:6). Această nevoie a sa nu este doar de ordin emoțional: criza sa sufletească este adânc ancorată în realitatea faptului că este hăituit de ostași și de împăratul lor plin de amar și înverșunare. Ultima rază de speranță apare sub forma unui contrast: bunătatea și credincioșia lui Dumnezeu reprezintă garanția faptului că David va fi izbăvit. El îndrăznește să anticipeze ziua în care cei neprihăniți din țară nu doar că se vor strânge în jurul său, ci îi vor și onora domnia.
- Notă: Material preluat și adaptat din cartea autorului D.A. Carson, Din Dragoste Pentru Dumnezeu. Prin această lucrare, echipa de traducere a Bisericii Baptiste Elim Oradea dorește să contribuie la zidirea vieții spirituale a fiecărui cititor.