2 Iulie
Iosua 4; Psalmii 129-131; Isaia 64; Matei 12
Din ce fel de „adâncuri” strigă psalmistul în Psalmul 130:1? În alți psalmi, disperarea copleșitoare a acestei expresii este strâns legată de „prieteni” care îl trădează pe psalmist și de faptul că este persecutat (Ps. 69), sau de boală și dor de casă (Ps. 6, 42) În schimb, în cazul de față, păcatul și vinovăția sunt cele care îl aruncă pe psalmist „în adâncuri”: „Dacă ai păstra, Doamne, aducerea aminte a nelegiuirilor, cine ar putea sta în picioare, Doamne?” (130:3)
Patru observații:
În primul rând, acest accent pus pe povara apăsătoare a vinovăției și pe nevoia de iertare din partea lui Dumnezeu oferă un contrast binevenit față de unii psalmi în care psalmistul cere să i se facă dreptate pe baza faptului că este, în esență, un om drept (vezi meditațiile din 10 și 24 aprilie). Asemenea afirmații nu pot fi privite în sens absolut. Oamenii cu adevărat neprihăniți devin, fără excepție, mult mai conștienți de propria vinovăție și de nevoia de iertare decât cei care au ajuns atât de degradați și de împietriți, încât nu-și mai pot sesiza propria rușine.
În al doilea rând, legătura dintre iertare și frică este izbitoare: „Dar la Tine este iertare, ca să fii de temut” (130:4) Poate că aceste două versete sugerează că, în acea etapă a istoriei mântuirii, siguranța iertării păcatelor nu era atât de puternică pe cât avea să devină pentru noi care suntem de această parte a evenimentului crucificării. Mai mult decât atât, „temerea de Domnul” este înfățișată nu doar ca un rezultat al iertării, ci ca fiind unul dintre scopurile acesteia. Acest lucru confirmă faptul că „temerea de Domnul” este mai puțin o frică umilitoare și slugarnică (care, cu siguranță, prin iertare s-ar diminua nu ar crește), și mai mult o reverență sfântă. Totuși, această reverență păstrează o componentă de teamă sinceră. Atunci când păcătoșii încep să vadă gravitatea păcatului lor și să guste bucuria iertării, în momentele lor de maximă limpezime, ei întrevăd ce s-ar fi putut întâmpla dacă nu ar fi fost iertați. Iertarea aduce ușurare; în mod paradoxal, ea dă naștere și unei cugetări serioase care se transformă în reverență și temere sfântă. Aceasta pentru că păcatul nu mai poate fi niciodată privit cu ușurință, iar iertarea nu mai poate fi niciodată primită cu ușurătate.
În al treilea rând, psalmistul înțelege că nu are nevoie de o iertare abstractă, ci de iertarea care vine chiar de la Dumnezeu – deoarece dorința și nevoia lui profundă sunt împăcarea cu Dumnezeu și restaurarea părtășiei cu El. El Îl așteaptă pe Domnul și se încrede în promisiunile Lui (130:5). El așteaptă așa cum un străjer așteaptă zorii dimineții în timpul celor mai înfricoșătoare ore, dar având siguranța că sosirea dimineții e inevitabilă (130:6).
În al patrulea rând, cel mai prețios aspect din acest psalm este că deși împlinirea planului de răscumpărare e la depărtare de secole, atenția nu se află asupra procesului, ci asupra lui Dumnezeu. „Israele, pune-ți nădejdea în Domnul, căci la Domnul este îndurarea și la El este belșug de răscumpărare! El îl va răscumpăra pe Israel din toate nelegiuirile lui” (130:7-8).
- Notă: Material preluat și adaptat din cartea autorului D.A. Carson, Din Dragoste Pentru Dumnezeu. Prin această lucrare, echipa de traducere a Bisericii Baptiste Elim Oradea dorește să contribuie la zidirea vieții spirituale a fiecărui cititor.