11 Iunie
Deuteronom 16; Psalmul 103; Isaia 43; Apocalipsa 13
Este greu de imaginat un psalm mai frumos decât Psalmul 103. Când copiii noştri creşteau, „preţul” pe care îl plăteau pentru prima lor Biblie legată în piele era memorarea Psalmului 103. De-a lungul secolelor, nenumăraţi credincioşi s-au întors la aceste versete pentru a-şi vedea sufletul înălţat, pentru a-şi reînnoi dedicarea faţă de laudă şi recunoştinţă, pentru a primi un nou îndemn la rugăciune şi pentru a-şi recăpăta o perspectivă centrată pe Dumnezeu. Acest psalm ar putea cu uşurinţă să ne ocupe meditaţiile pentru tot restul lunii sau chiar al anului. Totuşi, aici ne vom concentra asupra a trei dintre caracteristicile sale.
(1) Psalmul este încadrat de chemări la laudă. La început, David se îndeamnă pe sine însuşi şi, prin exemplul său, îi îndeamnă şi pe cititori: „Binecuvântează, suflete, pe Domnul şi tot ce este în mine să binecuvânteze Numele Lui cel sfânt!” (103:1). În mod implicit, David recunoaşte cât de uşor este să păstrăm doar formele exterioare ale laudei, fără ca ceva autentic să izvorască din inima purtătorilor chipului lui Dumnezeu. Acest lucru nu este suficient: „tot ce este în mine să binecuvânteze Numele Lui cel sfânt.” Însă până la finalul psalmului, oricât de sinceră şi profundă ar fi închinarea individuală, cadrul personal pare prea restrâns pentru a-L lăuda pe un asemenea Dumnezeu, căci împărăţia Lui stăpâneşte peste toate (103:19): „Binecuvântaţi pe Domnul, îngerii Lui, care sunteţi tari în putere şi care împliniţi poruncile Lui, ascultând de glasul cuvântului Lui! Binecuvântaţi pe Domnul, toate oştirile Lui, slujitorii Lui care faceţi voia Lui! Binecuvântaţi pe Domnul, toate lucrările Lui, în toate locurile stăpânirii Lui! Binecuvântează, suflete, pe Domnul!” (103:20-22). Acum lauda psalmistului se uneşte cu lauda cerului şi cu lauda întregii creaţii.
(2) Când David începe să enumere „toate binefacerile Lui” (103:2), el începe cu iertarea păcatelor (103:3). Iată un om care înţelege ce este cu adevărat important. Dacă avem totul, dar nu avem iertarea lui Dumnezeu, nu avem nimic de valoare; însă dacă avem iertarea Lui, atunci ne sunt promise şi toate celelalte lucruri cu adevărat preţioase (compară cu Romani 8:32).
(3) David trece curând de la binecuvântările de care se bucură ca individ la dreptatea publică a Domnului (103:6), apoi la descoperirea plină de har pe care Dumnezeu a făcut-o lui Moise şi poporului Israel (103:7-18). Aici stăruie cel mai mult, meditând iar şi iar la cele mai mari binecuvântări pe care Domnul le-a oferit poporului Său. Mai presus de toate, el se concentrează din nou asupra privilegiului extraordinar de a avea păcatele iertate, îndepărtate şi uitate. David înţelege că toate acestea izvorăsc din caracterul lui Dumnezeu: „Domnul este îndurător şi milostiv, încet la mânie şi bogat în bunătate” (103:8). El tratează păcatul nostru — dar o face cu compasiune, ţinând pe deplin seama de slăbiciunea noastră. Noi suntem făpturi trecătoare, limitate de timp, însă „bunătatea Domnului ţine în veci pentru cei ce se tem de El” (103:17).
- Notă: Material preluat și adaptat din cartea autorului D.A. Carson, Din Dragoste Pentru Dumnezeu. Prin această lucrare, echipa de traducere a Bisericii Baptiste Elim Oradea dorește să contribuie la zidirea vieții spirituale a fiecărui cititor.