15 Iulie
Iosua 22; Fapte 2; Ieremia 11; Matei 25
Capitolul 2 din Faptele Apostolilor mai este denumit uneori și „ziua de naștere a bisericii”. Acest lucru poate induce în eroare. Într-un anumit sens, comunitatea vechiului legământ poate fi numită, pe bună dreptate, biserică (7:38 — „Adunare” în traducerea Dumitru Cornilescu). Cu toate acestea, în această zi are loc un nou început, o nouă etapă strâns legată de revărsarea universală a darului Duhului Sfânt, în vederea împlinirii Scripturii (2:17-18) și ca urmare a înălțării lui Isus „la dreapta lui Dumnezeu” (2:33). Evenimentul crucial care a adus cu sine această binecuvântare inestimabilă este moartea, învierea și înălțarea lui Isus Hristos; acest eveniment fusese, la rândul său, prevăzut de Scripturile anterioare.
Unul dintre aspectele izbitoare ale cuvântării lui Petru, lăsând la o parte amploarea, curajul, franchețea și pasiunea ei aprinsă, este felul în care apostolul — chiar și în acest stadiu incipient al slujirii sale publice de după înviere — mânuiește ceea ce noi numim Scripturile Vechiului Testament. Modul în care el face uz de Scriptură în această predică din Ziua Cincizecimii este prea bogat și diversificat pentru a fi deslușit în detaliu. Totuși, observați următoarele:
(1) Încă o dată, întâlnim o tipologie davidică (2:25-28, citând Ps. 16:8-11). Însă aici ne este oferită și o scurtă mostră de raționament apostolic în această privință. Deși este posibil să citim versetul 2:27 („căci nu-mi vei lăsa sufletul în Locuința morților și nu vei îngădui ca Sfântul Tău să vadă putrezirea”) ca pe o convingere a lui David că Dumnezeu nu-l va lăsa să moară în acel moment al vieții lui, limbajul este atât de măreț, iar rolul tipologic al lui David atât de frecvent, încât Petru insistă că aceste cuvinte indică spre ceva mult mai profund: Unul mai mare decât David, la modul cel mai propriu, nu va fi lăsat în Locuința morților și nu I se va îngădui să cunoască putrezirea. La urma urmei, David a fost un proroc. Indiferent dacă, în acest caz, asemenea lui Caiafa (Ioan 11:50-52), David a rostit un adevăr mai mare decât realiza el însuși, el știa cel puțin că Dumnezeu îi făgăduise „cu jurământ că va ridica pe unul din urmașii săi pe scaunul lui de domnie” (2:30).
(2) Prorocia lui Ioel (Fapte 2:17-21; vezi Ioel 2:28-32) este mult mai explicită, prin faptul că reprezintă un caz de predicție verbală directă și nu recurge la tipologie. Înțelesul evident este că Petru recunoaște în evenimentele din Ziua Cincizecimii împlinirea acestor cuvinte: „zilele de pe urmă” (2:17) au sosit. (Dacă prefacerea soarelui în întuneric și a lunii în sânge au fost ambele evenimente asociate cu orele de întuneric în care Isus S-a aflat pe cruce, sau dacă reprezintă doar un exemplu de simbolism ebraic legat de natură, este un aspect asupra căruia nu e nevoie să insistăm aici). Acest pasaj din Vechiul Testament este unul dintre puținele texte care prevestesc venirea Duhului Sfânt sau scrierea Legii lui Dumnezeu în inimile noastre – implicând, în orice caz, o transformare personală extinsă la nivelul întregului legământ în zilele de pe urmă (de ex., Ier. 31:31 și urm.; Ezec. 36:25-27).
- Notă: Material preluat și adaptat din cartea autorului D.A. Carson, Din Dragoste Pentru Dumnezeu. Prin această lucrare, echipa de traducere a Bisericii Baptiste Elim Oradea dorește să contribuie la zidirea vieții spirituale a fiecărui cititor.