14 Iulie
Iosua 20-21; Fapte 1; Ieremia 10; Matei 24
Între înălțarea lui Isus și Ziua Cincizecimii, biserica la începuturile ei, numărând aproape o sută douăzeci de suflete, se strângea laolaltă în rugăciune. În timpul unei astfel de adunări, Petru s-a ridicat și a inițiat demersul prin care Matia a fost rânduit să îl înlocuiască pe Iuda Iscarioteanul (Fapte 1:15-26).
(1) Felul în care Petru folosește Scriptura (1:16, 20) este, se pare, cel care îl conduce la concluzia că „trebuie” (1:21) să aleagă — ca înlocuitor pentru trădătorul Iuda — pe unul dintre ceilalți bărbați care Îl însoțiseră pe Isus de la începutul lucrării Sale publice. La nivelul de suprafață al relatării din Fapte, raționamentul este cât se poate de clar. Psalmul 69:25 spune: „Locuința [lui] să rămână pustie și nimeni să nu locuiască în [ea]”; Petru aplică aceste cuvinte lui Iuda. Psalmul 109:8 cere: „[…] slujba lui s-o ia altul”; Petru privește acest lucru ca pe un mandat divin pentru a rândui un înlocuitor.
În contextul Psalmilor 69 și 109, David cere să i se facă dreptate împotriva vrăjmașilor săi — odinioară prieteni apropiați — care îl trădaseră. Felul în care Petru folosește aceste versete se încadrează în unul din două tipare principale. Fie: (a) Petru inventează o potrivire forțată, nejustificată a textului biblic. Aceste versete nu s-au referit niciodată la Iuda și pot fi aplicate lui doar printr-o jonglerie exegetică. Fie: (b) Petru pornește deja de la premisa unei tipologii davidice destul de complexe. Dacă acest sentiment al trădării și acest strigăt după dreptate izbăvitoare au jucat un rol atât de important în experiența marelui împărat David, cu cât mai mult îl vor juca în cazul Fiului mai mare al marelui David? De ce ne-am poticni de un asemenea raționament? În decursul celor patruzeci de zile anterioare, Isus le vorbise adesea ucenicilor Săi (1:3), explicându-le mai în detaliu „ce era în toate Scripturile cu privire la El” (Luca 24:27). Cu siguranță, tipologia davidică apare frecvent în Evanghelii chiar pe buzele lui Isus. De ce nu am accepta, așadar, că El Însuși i-a învățat pe ucenicii Săi acest lucru?
(2) Conform criteriilor enunțate aici — apostolul înlocuitor trebuia să fie nu doar un martor al lui Isus cel înviat, ci și cineva care fusese împreună cu ucenicii „în toată vremea în care a trăit Domnul Isus între noi” (1:21-22) — Pavel nu ar fi putut îndeplini aceste condiții. Apostolia lui Pavel a fost una atipică, după cum el însuși recunoaște (1 Cor. 15:8-9). Nu ar trebui să dăm crezare ideilor absurde potrivit cărora Petru și biserica ar fi făcut o greșeală aici pentru că nu au așteptat rânduirea lui Pavel.
(3) Alegerea unuia dintre cei doi prin tragere la sorți (1:23-26) nu reprezintă un model normativ pentru procedurile de conducere ale bisericii locale. Nu există niciun indiciu despre o procedură similară de atunci înainte în viața bisericii, potrivit relatărilor din Noul Testament. Acest act pare a fi mai degrabă punctul culminant al unei practici din Vechiul Testament, prin care Dumnezeu Însuși îi alege și îi învestește cu autoritate pe cei doisprezece bărbați ai grupului apostolic.
- Notă: Material preluat și adaptat din cartea autorului D.A. Carson, Din Dragoste Pentru Dumnezeu. Prin această lucrare, echipa de traducere a Bisericii Baptiste Elim Oradea dorește să contribuie la zidirea vieții spirituale a fiecărui cititor.