13 Iulie
Iosua 18-19; Psalmi 149-150; Ieremia 9; Matei 23
Iosua 18-19 ne oferă cadrul potrivit pentru a reflecta asupra a numeroase capitole din Iosua care descriu împărțirea țării.
(1) Concentrându-se pe împărțirea țării, aceste capitole se opresc, în mod implicit, asupra țării în sine. La urma urmei, țara reprezenta o componentă fundamentală a făgăduinței făcute lui Avraam, a legământului de la Sinai și a eliberării israeliților din robia egipteană. Acum, ea este împărțită sub supravegherea providențială a lui Dumnezeu asupra „sorțului”.
(2) Concluzia la care ajungem în mod inevitabil este că Dumnezeu este credincios făgăduințelor Sale. Acest adevăr ne este subliniat în mod explicit doar două capitole mai târziu: „Astfel, Domnul a dat lui Israel toată țara pe care jurase că o va da părinților lor; ei au luat-o în stăpânire și s-au așezat în ea. Domnul le-a dat odihnă de jur împrejur, cum jurase părinților lor; niciunul din vrăjmașii lor nu putuse să le stea împotrivă, și Domnul i-a dat pe toți în mâinile lor. Din toate vorbele bune pe care le spusese casei lui Israel Domnul, niciuna n-a rămas neîmplinită: toate s-au împlinit” (21:43-45).
(3) Aceste capitole explică, de asemenea, felul în care intrarea în Țara Făgăduită nu s-a desfășurat printr-un val de biruință neîntreruptă. Anterior, Dumnezeu avertizase că nu le va da israeliților întreaga țară dintr-odată. Acum, ni se spune în mod repetat că o seminție sau alta nu i-a putut izgoni pe anumiți canaaniți, iar aceștia continuă să locuiască acolo „până în ziua de azi”. De exemplu, „fiii lui Iuda n-au putut izgoni pe iebusiții care locuiau la Ierusalim; și iebusiții au locuit cu fiii lui Iuda la Ierusalim până în ziua de azi” (15:63; cf. Jud. 1:21). De fapt, Ierusalimul a fost cucerit (Jud. 1:8), dar nu toți iebusiții au fost izgoniți. Astfel de detalii ne ajută să înțelegem cum de lupta dintre credincioșie și sincretism a putut ocupa o parte atât de mare a istoriei lui Israel.
(4) Unele dintre elementele din aceste capitole duc la bun sfârșit anumite fire narative începute anterior. De exemplu, Caleb reapare în prim-plan. El a fost tovarășul lui Iosua în grupul inițial al celor douăsprezece iscoade; ei au fost singurii doi care, la Cades-Barnea, la prima apropiere de Țara Făgăduită, au îndemnat poporul să intre cu îndrăzneală și să se încreadă în Dumnezeu. Prin urmare, ei sunt singurii din generația lor care mai sunt încă în viață pentru a vedea Țara Făgăduită cu propriii lor ochi. Și acum, în Iosua 15, Caleb este încă în căutare de noi teritorii de cucerit și își primește partea de moștenire. În mod similar, capitolele 20–21 detaliază desemnarea cetăților de scăpare și a cetăților puse deoparte pentru leviți — măsuri cerute de Legea mozaică.
(5) La orizont se întrevăd vremuri tulburi. Ambiguitățile acestei situații și amintirea avertismentelor finale ale lui Moise îi semnalează cititorului că aceste biruințe relative, oricât de bune ar fi ele, nu pot fi, sub nicio formă, purtarea de grijă finală sau supremă a lui Dumnezeu.
- Notă: Material preluat și adaptat din cartea autorului D.A. Carson, Din Dragoste Pentru Dumnezeu. Prin această lucrare, echipa de traducere a Bisericii Baptiste Elim Oradea dorește să contribuie la zidirea vieții spirituale a fiecărui cititor.