9 Martie
Exod 20; Luca 23; Iov 38; 2 Corinteni 8
Cele Zece Porunci (Ex. 20) erau, odinioară, învățate de fiecare copil la școală în lumea occidentală. Ele au stat la baza unor principii profund înrădăcinate de bine și rău, care au contribuit decisiv la formarea civilizației occidentale. Nu erau privite ca zece recomandări sau sugestii opționale, menite doar să reglementeze comportamentul politicos al indivizilor. Chiar și mulți dintre cei care nu credeau că ele au fost rostite de Dumnezeu Însuși („Dumnezeu a rostit toate aceste cuvinte”, 20:1) le considerau totuși cea mai concisă și elevată sinteză a moralei private și publice necesare pentru buna organizare a societății.
Astăzi însă, importanța lor se estompează rapid în Occident. Chiar și mulți membri ai bisericilor nu pot recita mai mult de trei sau patru dintre ele. Este de neconceput ca un creștin preocupat și responsabil să nu le fi memorat.
Totuși, ceea ce suscită această reflecție este contextul în care au fost date pentru prima dată. Cele Zece Porunci au fost oferite de Dumnezeu, prin Moise, israeliților, în luna a treia după izbăvirea lor din Egipt. Se impun patru observații:
(1) În primul rând, Cele Zece Porunci constituie punctul culminant al legământului mijlocit de Moise (cf. 19:5), proclamat de Dumnezeu pe muntele Sinai (Horeb). Fără ele, restul legământului este greu de înțeles; în același timp, poruncile sunt susținute și explicate de celelalte stipulații ale legământului. Oricât de durabile ar fi, ele nu sunt principii abstracte, desprinse de realitate, ci sunt formulate în termeni concreți, specifici acelei culturi — de pildă, interdicția de a pofti boul sau măgarul aproapelui.
(2) Cele Zece Porunci sunt introduse printr-o reamintire a faptului că Dumnezeu a răscumpărat această comunitate din robie: „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, care te-am scos din țara Egiptului, din casa robiei” (20:2). Ei sunt poporul Său nu doar prin creație, nu doar prin legământul încheiat cu Avraam, ci și pentru că Dumnezeu i-a eliberat din Egipt.
(3) Dumnezeu a dat Cele Zece Porunci într-o manifestare înfricoșătoare a puterii Sale. Într-o epocă anterioară amenințării nucleare, cea mai terifiantă expresie a puterii era natura dezlănțuită. Aici, violența furtunii, cutremurul, fulgerele, zgomotul și fumul (19:16–19; 20:18) nu doar solemnizează momentul, ci îi învață pe oameni frica reverențială (20:19–20). Frica de Domnul nu este doar începutul înțelepciunii (Prov. 1:7), ci și un mijloc prin care oamenii sunt ținuți departe de păcat (Ex. 20:20). Dumnezeu dorește ca ei să știe că i-a izbăvit, dar și că El nu este o divinitate domesticită, dispusă să ofere, fără discernământ, binecuvântări tribale. El nu este doar un Dumnezeu bun, ci și un Dumnezeu înfricoșător, măreț și copleșitor.
(4) Tocmai pentru că Dumnezeu este atât de înfricoșător, poporul insistă ca Moise să fie mijlocitor între El și ei (20:18–19). Această cerere pregătește însă calea pentru un alt Mijlocitor, ultim și definitiv (Deut. 18:15–18).
Notă: Material preluat și adaptat din cartea autorului D.A. Carson, Din Dragoste Pentru Dumnezeu. Prin această lucrare, echipa de traducere a Bisericii Baptiste Elim Oradea dorește să contribuie la zidirea vieții spirituale a fiecărui cititor.