20 Ianuarie
Geneza 21; Matei 20; Neemia 10; Faptele Apostolilor 20
În secolul al XIX-lea, Lord Acton a scris că „toată puterea corupe, iar puterea absolută corupe în mod absolut”. Părinții fondatori ai Republicii Americane nu ar fi fost în dezacord. De aceea au construit un guvern cu „mecanisme de echilibrare a puterilor în stat” — nu voiau ca o singură ramură să aibă prea multă putere, pentru că știau că mai devreme sau mai târziu aceasta ar fi coruptă. Acesta este și un motiv principal pentru care au dorit vot democratic constituțional obligatoriu. Nu pentru că aveau încredere în înțelepciunea colectivă a poporului — scrierile lor arată că erau foarte neliniștiți cu privire la acordarea unei puteri prea mari votului popular. Dar voiau un mecanism prin care oamenii aflați la putere să poată fi scoși din funcție și înlocuiți cu alții. În felul acesta, nimeni aflat la putere nu ar putea acumula putere la nesfârșit: mai devreme sau mai târziu, poporul i-ar putea înlătura, fără violență și fără vărsare de sânge.
Isus înțelege natura puterii în orice ierarhie guvernamentală: „Știți că domnitorii neamurilor domnesc peste ele și mai-marii lor le poruncesc cu stăpânire” (Matei 20:25). Din păcate, puterea ecleziastică poate fi la fel de coruptibilă. De aceea Isus stabilește un model radical diferit: „Între voi să nu fie așa. Ci oricine vrea să fie mare între voi să fie slujitorul vostru, și oricine vrea să fie cel dintâi între voi să vă fie rob” (Matei 20:26–27).
Este de o importanță vitală pentru sănătatea bisericii să înțelegem corect acest pasaj. Trei reflecții pot clarifica sensul lui.
În primul rând, modelul suprem în acest sens este Domnul Isus însuși, care „n-a venit să I se slujească, ci El să slujească și să-Și dea viața ca răscumpărare pentru mulți” (Matei 20:28). Acesta nu este doar un text măreț despre natura substitutivă a ispășirii pe care Isus a realizat-o când a murit pe cruce (cf. Matei 20:17–19), ci și o evidențiere a faptului că viața și moartea lui Isus trebuie să constituie măsura conducerii creștine.
În al doilea rând, a deveni robul tuturor nu înseamnă categoric că liderii trebuie să devină servili, proști, ignoranți sau doar drăguți — după cum nici conducerea și sacrificiul lui Isus nu au fost caracterizate de o astfel de incompetență.
În al treilea rând, înseamnă că un lider creștin este caracterizat de o profundă lepădare de sine pentru binele altora, asemenea exemplului suprem al lui Hristos, care S-a lepădat de Sine pentru binele altora. Așadar, biserica nu trebuie să ridice oameni în poziții de conducere care au multe daruri necesare pentru ranguri înalte, dar cărora le lipsește acesta. Pentru a conduce sau a învăța, de exemplu, trebuie să ai darul de conducere sau de învățătură (Romani 12:6–8). Dar trebuie de asemenea să fii profund devotat unei lepădări de sine principiale, de dragul fraților și surorilor în Hristos, altfel ești descalificat.
Notă: Material preluat și adaptat din cartea autorului D.A. Carson, Din Dragoste Pentru Dumnezeu. Prin această lucrare, echipa de traducere a Bisericii Baptiste Elim Oradea dorește să contribuie la zidirea vieții spirituale a fiecărui cititor.