18 Ianuarie 2026

Geneza 19; Matei 18; Neemia 8; Faptele Apostolilor 18

DACĂ NU SUNTEM ATENȚI, este destul de ușor să distorsionăm o analogie. Motivul este evident. Când un lucru este folosit ca analogie pentru altul, în mod inevitabil există puncte în care cele două lucruri sunt paralele, iar alte puncte în care sunt foarte diferite. Dacă ar exista pretutindeni paralele, atunci relația dintre cele două lucruri nu ar fi analogică: ele ar fi, în schimb, identice. O relație analogică este atât de fructuoasă și de revelatoare tocmai fiindcă că cele două lucruri nu sunt identice. Dar tot în aceasta rezidă uneori și dificultatea de a le înțelege.

Observațiile de mai sus sunt critice pentru înțelegerea analogiei pe care Isus o face în Matei
18:1-6. Când ucenicii încep să se certe care dintre ei este cel mai mare în Împărăția cerurilor, Isus cheamă un copilaș și afirmă insistent că, dacă nu se vor „întoarce la Dumnezeu” și nu se vor face „ca niște copilași”, ei nu vor „intra niciodată în Împărăția cerurilor” (18:3). Într-adevăr, „oricine se va smeri ca acest copilaș, va fi cel mai mare în Împărăția cerurilor” (18:4). A primi un copilaș în Numele lui Isus înseamnă a-l primi pe Isus Însuși (18:5); a face să păcătuiască pe unul din acești micuți care cred în Isus înseamnă a comite o ofensă atât de gravă, încât ar fi fost mai bine pentru acel om să nu se fi născut (18:6).

Este important să observăm care sunt lucrurile pe care analogia nu le afirmă. Nu apare nicio sugestie conform căreia copiii ar fi inocenți sau fără păcat, niciun indiciu că credința lor ar fi pură în sine, nicio iluzie sentimentală că copiii l-ar înțelege mai bine pe Dumnezeu. Sensul principal al analogiei este dat de contextul certei ucenicilor. În timp ce ei se ceartă pentru a ști care din ei este mai mare în Împărăție, Isus se străduiește să le atragă atenția cu privire la o categorie de persoane pe care nimeni nu le-ar considera mari. Copiii nu sunt deloc independenți. Nu sunt puternici, înțelepți sau sofisticați. Sunt relativ sinceri. Prin urmare, adulții mândri trebuie să se smerească pentru a se putea apropia de Dumnezeu așa cum se apropie de El copiii: cu simplitate, nestânjeniți de dependența lor, fără a căuta locul dintâi în Împărăție.

În plus, dacă astfel de copii cred în Isus—desigur, fără prea multă sofisticare, ci cu simplitate și sinceritate—cei care îi corup și îi seduc sunt niște oameni nespus de răi.

Iată, dar, o imagine a măreției în Împărăție care ne spulberă pretențiile, ne smerește mândria, ne face de rușine aspirațiile egoiste. Nu trebuie să tragem concluzii greșite din această analogie, dar există numeroase concluzii corecte la care să medităm și pe care să le punem în practică.

Cei care aspiră la înălțimi ecleziastice și la multă faimă trebuie să mediteze îndelung la aceste cuvinte: „De aceea, oricine se va smeri ca acest copilaş va fi cel mai mare în Împărăţia cerurilor.”