16 Ianuarie 2026

Geneza 17; Matei 16; Neemia 6; Faptele Apostolilor 16

NU TREBUIE SĂ CREDEM că Dumnezeu i S-a revelat lui Avram în fiecare zi: momentele decisive au loc pe o perioadă considerabilă de timp. Dacă ținem cont de toate aluziile cronologice, Geneza 12 are loc atunci când Avram are 75 de ani; Geneza 15 nu este datată, dar are loc în următorul deceniu. Acum, Avraam are 99 de ani, iar Ismael are deja 13 ani (Gen. 17:1, 25). Primele cuvinte rostite de Dumnezeu cu această ocazie trebuie să fi fost o mare mângâiere, amintind unele dintre temele deja introduse: „Eu sunt Dumnezeul cel atotputernic. Umblă înaintea mea și fii fără prihană. Voi face un legământ între Mine și tine și te voi înmulți nespus de mult.” (17:1-2)

În versetele următoare, se pune accentul inițial pe legământ, pe țara promisă și pe faptul că Avram va fi „tatăl multor neamuri” (17:4-5). Acesta din urmă se mândrește cu locul lui de obârșie, dar există trei elemente noi care duc înainte istoria răscumpărării.

Mai întâi, atât Avram, cât și Sarai primesc nume noi. Dacă Avram înseamnă „tată înălțat”, Avraam înseamnă „tatăl multora”, adică „tatăl multor neamuri”, ceea ce anunță implicit că, oricât de important ar fi rolul său de căpetenie a națiunii evreiești în formare, Avraam va avea un rol și mai important în calitate de om prin care toate popoarele lumii vor fi binecuvântate (12:3). Sara „va fi mama unor neamuri întregi” (17:16).

În al doilea rând, Dumnezeu introduce tăierea împrejur ca semn inițiatic al legământului. Tăierea împrejur era practicată de mai multe popoare antice din Orientul Apropiat. Aici însă, ea îndeplinește o funcție specifică: un ritual care nu este necunoscut în lumea lui Avraam este preluat de Dumnezeu și i se atribuie o semnificație specială în istoria legământului pe care Dumnezeu îl încheie cu poporul Său. Avraam nu ezită să asculte (17:23-27). Tăierea împrejur este un semn distinctiv care, de-a lungul istoriei, va evidenția progresiv unicitatea poporului evreu; însă ea este mai mult decât atât. Tăierea împrejur se impune definitiv ca semn unic al legământului veșnic, încât nepracticarea ei duce la excluderea persoanei respective din poporul lui Dumnezeu (17:13-14). Chiar înainte de detalierea condițiilor legământului, cadrul său, limitele sale și simbolismul său sunt trasate clar.

În al treilea rând, scepticismul scuzabil dar nefast al lui Avraam cu privire la nașterea unui fiu de către Sara în această etapă târzie a căsniciei lor îl determină să-l propună pe Ismael ca succesor al său prin care Dumnezeu să își împlinească promisiunile (17:17-18). Dar Dumnezeu are un alt plan. Ismael va avea mulți urmași, dar sămânța promisă prin legământ va veni prin Isaac (17:19-21). Istoria poporului legământului este astfel modelată în mod decisiv de alegerea suverană a lui Dumnezeu.