11 Ianuarie 2026

Geneza 12; Matei 11; Neemia 1; Faptele apostolilor 11

Acest pasaj, Geneza 12, marchează un punct de cotitură în desfășurarea planului lui Dumnezeu de rāscumpărare a omului. De acum înainte, centrul atenției în lucrarea lui Dumnezeu nu mai este asupra unor indivizi izolați, ci asupra unei rase, a unei națiuni. Acesta este momentul care face ca documentele Vechiului Testament să fie profund evreiești. Și, în cele din urmă, din această rasă apar legea, preoții, înțelepciunea, modelele de relaționare dintre Dumnezeu și poporul Lui cu care a încheiat legământ, oracolele, profețiile, cântările de jale, psalmii — o gamă bogată de instituții și texte care prefigurează, într-un mod din ce în ce mai clar, un nou legământ prevestit de profeții lui Israel.

Chiar și în acest legământ inițial cu Avram, Dumnezeu include o promisiune care deja extinde orizonturile dincolo de Israel, o promisiune care reapare în mod repetat în Biblie. Dumnezeu îi spune lui Avraam: „Toate popoarele pământului vor fi binecuvântate prin tine” (12:3). Ca să nu pierdem importanța ei, cartea Geneza o repetă (18:18; 22:18; 26:4; 28:14). Un mileniu mai târziu, aceeași promisiune este recentrată nu asupra națiunii ca întreg, ci asupra unuia dintre marii regi ai lui Israel: „Numele lui să dăinuie pe vecie; să continue cât va fi soarele. Toate neamurile vor fi binecuvântate prin el și îl vor numi fericit” (Ps. 72:17). „Prorocul evanghelic” articulează adesea aceeași viziune largă (de exemplu, Isa. 19:23–25). Primii predicatori din biserică, după învierea lui Isus, au înțeles că mântuirea pe care Isus a adus-o era împlinirea acestei promisiuni făcute lui Avraam (Fapte 3:25). Apostolul Pavel face aceeași conexiune (Gal. 3:8).

Chiar și atunci când pasajul din Geneza nu este citat explicit, aceeași perspectivă — că intențiile finale ale lui Dumnezeu au fost, încă de la început, să aducă bărbați și femei din fiecare rasă în noua umanitate pe care El o forma — reiese în o sută de feluri. De fapt, chiar și independent de acest pasaj, două dintre celelalte trei texte din lecturile de astăzi indică în aceeași direcție. În Matei 11:20–24, Isus arată limpede, într-un limbaj tulburător, că în ziua de pe urmă orașele păgâne, deși pedepsite, ar putea fi pedepsite mai puțin sever decât orașele lui Israel, care s-au bucurat de privilegiul de necuprins de a-L auzi pe Isus personal și de a-I vedea minunile, dar nu au făcut nimic cu aceasta. Iar invitația Lui este largă: „Veniți la Mine, toți cei trudiți și împovărați, și Eu vă voi da odihnă” (Matei 11:28). Iar în Fapte 11, Petru își relatează experiențele cu Corneliu și casa lui înaintea bisericii din Ierusalim, determinând-i să concluzioneze: „Așadar, Dumnezeu le-a dat chiar și neamurilor pocăința care duce la viață” (Fapte 11:18).

Hristos primește lauda fără rezerve a cerului, pentru că prin sângele Său a răscumpărat pentru Dumnezeu oameni „din orice seminție, limbă, popor și neam” (Apoc. 5:9;).