9 Ianuarie
Geneza 9-10; Matei 9; Ezra 9; Faptele apostolilor 9
În ciuda caracterului total al pedepsei pe care a adus-o, Potopul nu a schimbat natura umană. Dumnezeu știe foarte bine că omorul, comis pentru prima dată de Cain, se va repeta. De aceea prescrie pedeapsa capitală (Gen. 9:6) — nu ca mijloc de prevenție (prevenția nu este discutată), ci ca semn că omorul aparține unei categorii aparte, fiindcă pune capăt vieții unei ființe făcute după chipul lui Dumnezeu. Totuși, există și alte dovezi că păcatul continuă să lucreze. Promisiunea pe care o face Dumnezeu, pecetluită prin curcubeu, de a nu distruge din nou omenirea în acest mod (9:12-17), este relevantă nu pentru că omenirea ar fi fost trezită la realitate și ar fi devenit ascultătoare, ci tocmai pentru că Dumnezeu recunoaște că aceeași degradare se va repeta iar și iar. Iar Noe însuși, care înainte de Potop putea fi numit, pe bună dreptate, un „propovăduitor al dreptății” (2 Petru 2:5), este acum prezentat beat, cu relații familiale deja deteriorate.
Dar există un alt paralelism între aceste capitole ale Genezei și perioada dinaintea Potopului. Înainte de Potop, în ciuda dominației păcatului, există oameni precum Abel, a cărui jertfă îi este plăcută lui Dumnezeu (Gen. 4); există oameni care își recunosc nevoia profundă de Dumnezeu și „invocă Numele Domnului” (4:26); există Enoh, al șaptelea de la Adam, care „a umblat cu Dumnezeu” (5:22). Cu alte cuvinte, există o „rasă în interiorul rasei”, un grup mai mic, nu în mod intrinsec superior celorlalți, dar care, prin raportarea sa la Dumnezeul cel viu, merge într-o direcție cu totul diferită.
La începutul secolului al V-lea d.Hr., Augustin de Hipona, în Africa de Nord, vede originea a două umanități, două cetăți — cetatea lui Dumnezeu și cetatea omului — chiar în aceste prime capitole ale Scripturii. Acest contrast se dezvoltă progresiv în toată Biblia, până când, în Apocalipsa, găsim opoziția dintre „Babilon” și „noul Ierusalim”. În ceea ce privește experiența, credincioșii descoperă că aparțin ambelor lumi; în ceea ce privește loialitatea, ei aparțin uneia sau alteia.
Aceleași distincții reapar după Potop. Omenirea demonstrează curând că problemele răzvrătirii și păcatului sunt adânc înrădăcinate: ele fac parte din natura noastră. Totuși, încep să apară din nou diferențe. Deși legământul pe care îl face Dumnezeu — de a nu mai distruge pământul în același mod — este încheiat cu toate ființele vii (9:16), fiii lui Noe se împart, asemenea fiilor lui Adam. Obositorul ciclu începe din nou, dar nu este lipsit de speranță: cetatea lui Dumnezeu nu dispare niciodată complet, ci anticipează distincțiile mai explicite ale Legământului care urmează, acum foarte aproape, și mărețul final al istoriei răscumpărării.
Notă: Material preluat și adaptat din cartea autorului D.A. Carson, Din Dragoste Pentru Dumnezeu. Prin această lucrare, echipa de traducere a Bisericii Baptiste Elim Oradea dorește să contribuie la zidirea vieții spirituale a fiecărui cititor.