11 mai
Numeri 20; Psalmul 58-59; Isaia 9:8 – 10:4; Ioan 3
PUȚINE PASAJE din Pentateuh par, la prima lectură, mai descurajatoare decât deznodământul din Cartea Numeri 20:1-13.
Totuși, relatarea conține câteva subtilități importante. Ea începe cu încă un episod obișnuit de nemulțumire. Nevoia poporului era reală: le era sete (20:2). Însă, în loc să-L caute cu smerenie pe Domnul, având încredere plină de bucurie că El va purta de grijă poporului Său, ei se ceartă cu Moise și îi aduc aceleași acuzații de fiecare dată: că le era mai bine în robie, că viața lor în pustiu este de nesuportat și așa mai departe.
Moise și Aaron caută fața Domnului. Slava lui Dumnezeu li se arată (20:6). Dumnezeu spune în mod clar: „Vorbește stâncii înaintea ochilor lor și ea își va da apa” (20:8). Dar Moise ajunsese la capătul răbdării. El adună poporul și strigă: „Ascultați, răzvrătiților, oare să vă scoatem noi apă din stânca aceasta?” (20:10) — întrebare retorică ce, luată literal, sună destul de arogant. Apoi lovește stânca de două ori, iar apa țâșnește din ea. Însă Domnul le spune lui Moise și Aaron: „Pentru că nu ați crezut în Mine ca să Mă sfințiți înaintea copiilor lui Israel, nu voi veți duce adunarea aceasta în țara pe care i-o dau” (20:12).
Trei observații:
(1) Dumnezeu nu spune: „Pentru că nu M-ați ascultat destul…”, ci: „Pentru că nu ați crezut în Mine destul ca să Mă cinstiți ca sfânt…”. Desigur, a existat o neascultare clară: Dumnezeu a spus să vorbească, iar Moise a lovit stânca. Însă Dumnezeu vede că problema este mai adâncă. Poporul l-a istovit pe Moise, iar el a reacționat în același duh. Răspunsul lui nu a constat doar în lovirea stâncii, ci și în reacția unui om care, sub presiune, a devenit amar și îngâmfat (ceea ce nu înseamnă că noi am fi făcut mai bine). Ceea ce dispăruse era încrederea limpede și deplină în Dumnezeu: Dumnezeu nu mai era onorat ca sfânt.
(2) Dacă citim Pentateuhul ca întreg, concluzia finală este că Moise nu intră în țară. Dacă citim primele șapte cărți ale Vechiului Testament, devine clar că vechiul legământ nu transformase poporul. Din perspectivă canonică, aceasta este o lecție esențială: Legea nu a fost niciodată suficientă pentru a mântui și transforma.
(3) În lumina 1 Corinteni 10:4, unde Isus Cristos este prezentat ca antitipul stâncii, este greu să nu vedem motivul pentru care Dumnezeu a poruncit ca stânca să fie lovită în Cartea Exodul 17:1-7, dar interzice acest lucru aici. El a văzut o ocazie minunată de a transmite un adevăr încărcat de simbolism: Stânca supremă, din care curg izvoarele vieții, este lovită o singură dată — și niciodată din nou.
Notă: Material preluat și adaptat din cartea autorului D.A. Carson, Din Dragoste Pentru Dumnezeu. Prin această lucrare, echipa de traducere a Bisericii Baptiste Elim Oradea dorește să contribuie la zidirea vieții spirituale a fiecărui cititor.