30 aprilie
Numeri 7; Psalmul 42-43; Cântarea cântărilor 5; Evrei 5
Milioane de creștini au cântat aceste cuvinte ca pe un refren. Alte milioane au meditat asupra lor în liniștea citirii personale a Scripturii: „Cum dorește un cerb izvoarele de apă, așa Te dorește sufletul meu pe Tine, Dumnezeule” (Ps. 42:1).
Este o imagine profund sugestivă. Ne putem imagina cerbul coborând, în lumina slabă a amurgului, spre marginea pădurii, pentru a-și potoli setea acumulată în căldura zilei, bând din apele reci ale unui izvor limpede. Atunci când creștinii au aplicat această imagine la propria lor viață, au asociat-o cu o varietate de experiențe: dorințe aproape mistice după transcendent, o orientare curajoasă spre Dumnezeu în fața opoziției culturale, o sete interioară după prezența Lui în momentele de uscăciune spirituală sau chiar o liniștită mulțumire în propria trăire religioasă.
Totuși, indiferent de aceste posibile aplicații, situația cerbului — și a psalmistului, după cum vom vedea — este marcată de o tensiune profundă. Cerbul nu se apropie liniștit de izvor pentru o simplă reîmprospătare; el gâfâie de sete. Psalmistul nu descrie o dorință obișnuită, ci o nevoie urgentă. Nu este vorba de o căutare calmă, ci de o stare de epuizare și lipsă. Imaginea este mai degrabă aceea a unui timp de secetă și foamete (cf. Ioel 1:20), în care animalul caută cu disperare apă.
În același mod, sufletul psalmistului tânjește după Dumnezeu. El este însetat după prezența Lui și, în mod deosebit, după întoarcerea la Ierusalim, unde putea participa la închinarea din templu, „conducând alaiul spre Casa lui Dumnezeu, în mijlocul strigătelor de bucurie și mulțumire ale mulțimii în sărbătoare” (42:4). În schimb, el se găsește „mâhnit” (42:5), departe, în valea Iordanului, undeva în apropierea înălțimilor Hermonului, în nordul țării.
Acolo trebuie să facă față dușmanilor care îl batjocoresc, mai ales în ceea ce privește credința lui. Ei îl întreabă neîncetat: „Unde este Dumnezeul tău?” (42:10). Totuși, ceea ce îl poate împlini cu adevărat nu este, în ultimă instanță, Ierusalimul sau templul, ci Dumnezeu Însuși. Oriunde s-ar afla, psalmistul poate spune: „Ziua, Domnul își revarsă bunătatea peste mine, iar noaptea cântarea Lui este cu mine — o rugăciune către Dumnezeul vieții mele” (42:8).
De aceea, el se încurajează pe sine cu aceste cuvinte: „Pentru ce te mâhnești, suflete al meu, și gemi înăuntrul meu? Nădăjduiește în Dumnezeu, căci iarăși Îl voi lăuda: El este mântuirea mea și Dumnezeul meu” (42:11).
Cântă aceste cuvinte, repetă această mărturisire veche. Și găsește mângâiere atunci când treci prin întunericul descurajării și Dumnezeu pare departe.
Notă: Material preluat și adaptat din cartea autorului D.A. Carson, Din Dragoste Pentru Dumnezeu. Prin această lucrare, echipa de traducere a Bisericii Baptiste Elim Oradea dorește să contribuie la zidirea vieții spirituale a fiecărui cititor.