25 aprilie
Numeri 2; Psalmul 36; Eclesiastul 12; Filimon
Printre înțelegerile profunde pe care le oferă Psalmii, unele dintre cele mai pătrunzătoare privesc natura răutății și a oamenilor răi. Acestea sunt rareori prezentate în termeni abstracți; aproape întotdeauna sunt descrise în mod funcțional și relațional.
Ce se află în inima „păcătoșeniei celui rău”? „Nu este frică de Dumnezeu înaintea ochilor lui” (Ps. 36:1). Aceasta înseamnă mai mult decât faptul că omul rău nu se teme, în mod nechibzuit, de pedeapsa pe care Dumnezeu o va aduce la sfârșit (deși nu înseamnă mai puțin de atât). Înseamnă că cei răi sunt atât de orbi, încât nu percep realitățile ultime. Fie nu-L văd deloc pe Dumnezeu, fie — ceea ce este aproape la fel de grav — nu-L văd așa cum este El în realitate.
Orice comportament și orice perspectivă potrivită pentru omul creat după chipul lui Dumnezeu își găsesc punctul de referință și măsura în Dumnezeu Însuși. „Frica de Domnul” este începutul cunoașterii (Proverbe 1:7) și al înțelepciunii (Proverbe 9:10), pentru că „cunoașterea Celui Sfânt este pricepere” (Proverbe 9:10). Opusul acestei realități este o nebunie totală: „nebunii disprețuiesc înțelepciunea și învățătura” (Proverbe 1:7). Nu este de mirare că psalmistul afirmă că nebunul este cel care spune: „Nu este Dumnezeu” (Ps. 14:1). Aproape la fel de nechibzuit este să ne imaginăm dumnezei „domesticiți”, pe care îi putem controla, sau dumnezei violenți și imorali, sau dumnezei impersonali, care dezumanizează pe cei creați după chipul lui Dumnezeu. Atunci când omul este orb față de adevăratul Dumnezeu — inclusiv față de sfințenia Sa glorioasă, care ar trebui să inspire teamă în ființe atât de răzvrătite ca noi — nu mai există nicio limită în coborârea spre abisul nebuniei.
Orbirea celor răi se extinde și asupra modului în care se evaluează pe ei înșiși: „Căci se măgulește prea mult în ochii lui, ca să-și vadă și să-și urască fărădelegea” (Ps. 36:2). Dacă ar vedea suficient de clar încât să-și recunoască păcatul, să-l perceapă ca pe ceea ce este — răzvrătire împotriva Dumnezeului viu — și să-l urască pentru caracterul său profund corupt și pentru aroganța lui în fața sfințeniei mărețe a Creatorului, atunci, inevitabil, s-ar teme de Dumnezeu. Aceste două forme de orbire sunt, în esență, una singură.
Aceasta explică de ce dezbaterile filosofice despre existența lui Dumnezeu nu pot fi rezolvate doar prin rațiune. Nu pentru că Dumnezeu ar fi irațional sau pentru că nu S-ar fi făcut cunoscut, ci pentru că tragedia și rușinea păcatului omenesc ne lasă, în absența harului divin, într-o stare profundă de orbire. Totuși, această orbire este una culpabilă: cei răi nu au frică de Dumnezeu înaintea ochilor lor. Apostolul Pavel înțelege atât de bine acest adevăr, încât îl folosește ca argument final în demonstrația sa privind starea de pierzare a omenirii (Romani 3:18).
Slavă lui Dumnezeu pentru următoarele 13 versete pe care apostolul le scrie.
Notă: Material preluat și adaptat din cartea autorului D.A. Carson, Din Dragoste Pentru Dumnezeu. Prin această lucrare, echipa de traducere a Bisericii Baptiste Elim Oradea dorește să contribuie la zidirea vieții spirituale a fiecărui cititor.