22 aprilie
Leviticul 26; Psalmul 33; Eclesiastul 9; Tit 1
Una dintre trăsăturile comune ale tratatelor de suzeranitate din Antichitate — acorduri încheiate între o putere dominantă regională și un stat vasal — era existența unei secțiuni, de obicei spre final, care prezenta avantajele ascultării și pericolele neascultării. În mod inevitabil, aceste binecuvântări și blesteme erau adresate în principal statelor vasale.
În multe privințe, capitolul 26 din Leviticul reflectă acest model antic, promițând binecuvântări pentru ascultare (adică pentru respectarea legământului) și pedeapsă pentru neascultare (adică pentru încălcarea legământului). Acest tipar este reluat, într-o formă ușor modificată, la reînnoirea legământului în Deuteronomul (în special capitolele 27–30).
Nu trebuie să înțelegem alternativele prezentate în acest capitol ca fiind promisiuni adresate unor indivizi izolați și cu atât mai puțin ca un simplu mecanism de obținere a vieții veșnice. Faptul că aceste promisiuni nu sunt individualiste este demonstrat de natura multora dintre binecuvântări și blesteme. De exemplu, atunci când Dumnezeu trimite ploaie, El nu o trimite asupra unor persoane individuale, ci asupra unor regiuni — în acest caz, asupra unei națiuni, comunitatea legământului. La fel se întâmplă când trimite ciumă sau când își duce poporul în exil. Aceleași observații arată că nu este vorba, în primul rând, despre dobândirea vieții veșnice, ci despre bunăstarea comunității legământului, în termenii binecuvântărilor promise.
Totuși, putem reflecta asupra a două dintre numeroasele paralele dintre aceste sancțiuni ale vechiului legământ și realitățile care rămân valabile și în noul legământ.
În primul rând, ascultarea este încă cerută și în cadrul noului legământ, chiar dacă unele dintre poruncile specifice s-au schimbat. De aceea, nu este surprinzător că în Ioan 3:36 este pus în contrast omul care crede în Fiul cu cel care nu ascultă (sau Îl respinge). Cei care persistă în păcat grav sunt în mod explicit excluși din Împărăție (1 Corinteni 6:9-11). Cartea Apocalipsa contrastează în mod repetat pe cei care „biruiesc” (adică rămân credincioși lui Hristos) cu cei lași, necredincioși și corupți (de exemplu, Apocalipsa 21:7-8). Motivul profund este că noul legământ oferă o natură nouă. Deși nu atingem desăvârșirea până la împlinirea finală, absența totală a transformării într-un astfel de cadru este de neconceput. Prin urmare, judecata este rostită atât asupra necredinței, cât și asupra neascultării — cele două sunt inseparabile.
În al doilea rând, unul dintre aspectele remarcabile ale pedepselor enumerate în Leviticul 26 este modul în care Dumnezeu le intensifică treptat, culminând în cele din urmă cu exilul. Boala, seceta, înfrângerile militare, ciuma, foametea cumplită din timpul asediilor (26:29) și chiar o teamă profundă îngăduită de Dumnezeu (26:36) își lasă toate amprenta. Îndelunga răbdare a Domnului față de cei care încalcă legământul — manifestată prin amânarea judecății de-a lungul generațiilor — este imensă. Dar singura soluție reală rămâne mărturisirea păcatului și reînnoirea legământului (26:40-42)
Notă: Material preluat și adaptat din cartea autorului D.A. Carson, Din Dragoste Pentru Dumnezeu. Prin această lucrare, echipa de traducere a Bisericii Baptiste Elim Oradea dorește să contribuie la zidirea vieții spirituale a fiecărui cititor.