21 Martie
Exod 32; Ioan 11; Proverbe 8; Efeseni 1
EXODUL 32 este, în același timp, unul dintre cele mai joase momente și unul dintre cele mai înalte momente din istoria lui Israel.
La doar câteva luni după ieșirea din robia Egiptului, israeliții se dovedesc atât de schimbători, încât întârzierea lui Moise pe munte (doar patruzeci de zile) le oferă tot pretextul de care au nevoie pentru un nou val de nemulțumiri. Întârzierea lui Moise nu îi determină să se roage, ci provoacă o nerecunoștință dură și un sincretism dezorientat. Chiar și tonul lor este batjocoritor: „Cât despre acest om, Moise, care ne-a scos din țara Egiptului, nu știm ce i s-a întâmplat” (32:1).
Aaron se dovedește a fi lipsit de fermitate, incapabil sau nevoitor să impună vreo disciplină. Este complet lipsit de coloană vertebrală teologică — nici măcar suficientă pentru a fi un păgân consecvent, întrucât continuă să invoce Numele Domnului chiar în timp ce el însuși confecționează un vițel de aur (32:4–5). Rămâne la fel de slab și atunci când este confruntat de fratele său, insistând, într-un mod aproape ridicol: „Ei mi-au dat aurul, l-am aruncat în foc și a ieșit vițelul acesta!” (32:24). În ciuda jurămintelor legământului pe care le făcuseră (24:7), mulți din popor doreau toate binecuvântările pe care le puteau primi de la Yahweh, dar acordau puțină atenție naturii obligațiilor lor solemne față de Creatorul și Răscumpărătorul lor. A fost un moment de profundă rușine națională — nu ultimul din experiența lor, și nici ultimul din experiența Bisericii care se mărturisește.
Care este punctul culminant? Atunci când Dumnezeu amenință să nimicească națiunea, Moise mijlocește. Nici măcar o dată nu sugerează că poporul nu ar merita să fie nimicit sau că situația nu ar fi atât de gravă pe cât pare. Dimpotrivă, el face apel la slava lui Dumnezeu. De ce ar acționa Dumnezeu într-un mod care i-ar determina pe egipteni să batjocorească și să spună că Domnul nu a fost suficient de puternic să ducă la capăt această izbăvire (32:12)? Mai mult, nu este Dumnezeu obligat să-Și împlinească jurămintele făcute patriarhilor — lui Avraam, Isaac și Israel (32:13)? Cum ar putea Dumnezeu să-Și retragă promisiunile solemne? Apelul său final este pur și simplu pentru iertare (32:30–32), iar dacă Dumnezeu nu poate arăta o asemenea milă, atunci Moise nu dorește să fie începutul unui nou neam (oricât de mânios ar fi el însuși, 32:19). El preferă să fie șters împreună cu restul poporului.
Avem aici un mediator extraordinar, un om ale cărui simpatii sunt în întregime aliniate cu Dumnezeu, cu mântuirea Sa plină de har și cu revelația Sa; un om care nu caută scuze pentru poporul pe care este chemat să-l conducă, dar care se identifică atât de profund cu ei, încât, dacă judecata trebuie să cadă asupra lor, el imploră să sufere împreună cu ei. Iată un om care „stă în spărtură” (cf. Ezek. 13:3–5; 22:29–30).
Notă: Material preluat și adaptat din cartea autorului D.A. Carson, Din Dragoste Pentru Dumnezeu. Prin această lucrare, echipa de traducere a Bisericii Baptiste Elim Oradea dorește să contribuie la zidirea vieții spirituale a fiecărui cititor.