Februarie 21
Exod 4; Luca 7; Iov 21; 1 Corinteni 8
În Exodul 4 apar două elemente care introduc dezvoltări teologice complexe, extinse pe tot parcursul Bibliei.
Primul element privește motivul pentru care Dumnezeu afirmă că faraonul nu va fi impresionat de minunile săvârșite de Moise. Dumnezeu declară: „Eu îi voi împietri inima, și nu va lăsa poporul să plece” (Exodul 4:21). În capitolele următoare, expresia apare sub forme variate: nu doar „Eu voi împietri inima lui Faraon” (Exodul 7:3), ci și „inima lui Faraon s-a împietrit” sau „era împietrită” (7:13, 22; 8:19 ș.a.) și „Faraon și-a împietrit inima” (8:15, 32 ș.a.). Nu se poate identifica un tipar simplu în aceste formulări. Pe de o parte, nu putem afirma că ordinea ar fi progresivă — de la „Faraon și-a împietrit inima” la „inima lui Faraon s-a împietrit” și apoi la „Dumnezeu i-a împietrit inima” — ca și cum împietrirea divină ar fi doar confirmarea juridică a unei alegeri umane preexistente. Pe de altă parte, nu putem susține nici că ordinea este inversă — de la „Dumnezeu i-a împietrit inima” la „inima lui Faraon s-a împietrit” și apoi la „Faraon și-a împietrit inima” — ca și cum împietrirea autoimpusă a lui Faraon ar fi fost doar consecința inevitabilă a unui decret divin.
Trei observații pot aduce mai multă lumină asupra acestor versete:
(a) Ținând cont de desfășurarea biblică de până acum, presupunerea este că Faraon era deja un om rău. Mai exact, el a asuprit poporul legământului lui Dumnezeu. Așadar, Dumnezeu nu a împietrit un om moralmente neutru, ci a pronunțat judecata asupra unui om nelegiuit. Iadul însuși este locul în care pocăința nu mai este posibilă; împietrirea lui Dumnezeu asupra lui Faraon anticipează această condamnare finală, aplicând-o înainte de vreme.
(b) În toate acțiunile omenești, Dumnezeu nu este niciodată complet pasiv: trăim într-un univers teist, astfel încât afirmațiile „Dumnezeu i-a împietrit inima lui Faraon” și „Faraon și-a împietrit inima” nu sunt afirmații contradictorii, ci complementare.
(c) Aceasta nu este singura ocazie în Scriptură în care întâlnim o astfel de perspectivă. Exemplele includ 1 Împărați 22, Ezechiel 14:9 și, mai ales, 2 Tesaloniceni 2:11–12: „Din această pricină, Dumnezeu le trimite o lucrare de rătăcire, ca să creadă minciuna și să fie osândiți toți cei ce n-au crezut adevărul, ci au găsit plăcere în nelegiuire.”
Al doilea element, cu implicații profetice și tipologice, este terminologia filială: „Israel este fiul Meu întâi născut; îți spun: lasă pe fiul Meu să plece, ca să-Mi slujească. Dacă nu-l lași, voi omorî pe fiul tău, pe întâiul tău născut” (Exodul 4:22–23). Această primă mențiune a lui Israel ca „fiu al lui Dumnezeu” dezvoltă ulterior o tipologie teologică profundă, care îl include pe regele davidic ca fiu prin excelență și își găsește împlinirea finală în Isus Hristos — adevăratul Fiu al lui Dumnezeu, adevăratul Israel și Regele mesianic.
Notă: Material preluat și adaptat din cartea autorului D.A. Carson, Din Dragoste Pentru Dumnezeu. Prin această lucrare, echipa de traducere a Bisericii Baptiste Elim Oradea dorește să contribuie la zidirea vieții spirituale a fiecărui cititor.