Februarie 18
Exod 1; Luca 4; Iov 18; 1 Corinteni 5
„Apoi s-a ridicat peste Egipt un nou rege, care nu-l cunoscuse pe Iosif” (Exod 1:8).
Se spune adesea că „cei care nu învață din istorie sunt condamnați să o repete”; sau, într-o formulare mai amară, „singurul lucru pe care ni-l învață istoria este că nimeni nu învață nimic din istorie.” Dincolo de ironia acestor aforisme, cine citește Scriptura cu atenție nu poate să nu observe rolul trist jucat de uitare.
Exemplele sunt numeroase. După Potop, am putea crede că o judecată atât de radicală i-ar fi determinat pe oameni să se teamă de mânia lui Dumnezeu și să trăiască în ascultare. Totuși, istoria biblică arată contrariul. Dumnezeu îl scoate pe Israel din robie, făcând minuni extraordinare – trimițând plăgile, despărțind Marea Roșie –, dar în doar câteva săptămâni poporul uită totul și își atribuie eliberarea unui idol de aur în formă de vițel.
Cartea Judecătorilor descrie apoi un ciclu obositor și tragic: păcat – pedeapsă – eliberare – neprihănire, urmat din nou de păcat – pedeapsă – eliberare – neprihănire. Un cerc vicios care coboară din ce în ce mai jos. Sub dinastia lui David, am fi putut spera că regii vor învăța din greșelile strămoșilor lor și vor căuta binecuvântarea divină prin ascultare. Dar nu s-a întâmplat așa.
După distrugerea regatului de nord și deportarea poporului în Asiria, ar fi fost firesc ca regatul de sud să ia aminte la pedeapsa fraților lor și să rămână credincios legământului. Totuși, aproximativ o sută cincizeci de ani mai târziu, și Regatul lui Iuda sfârșește prin a fi cucerit, iar locuitorii săi sunt duși în exil babilonian. Uitarea este o maladie spirituală repetată de-a lungul istoriei.
Aceeași uitare apare și în bisericile Noului Testament. De aceea, faptul că un faraon care „nu-l cunoscuse pe Iosif” ajunge la putere nu ar trebui să ne surprindă. Schimbarea dinastiilor și trecerea câtorva secole sunt suficiente pentru ca recunoștința și memoria binecuvântărilor divine să se șteargă.
Dar oare suntem noi diferiți? Câte biserici din lumea occidentală mai trăiesc astăzi din lecțiile trezirilor spirituale sau ale Reformei protestante? Nu departe de locul din care scrie autorul, există o biserică ce adună mii de oameni în fiecare duminică. Conducătorii ei au uitat că totul a început ca o simplă plantare de biserică, cu doar două decenii în urmă. Acum vor să se desprindă de denominația care i-a fondat, nu din motive teologice sau morale, ci din orgoliu – fiind atât de impresionați de propria importanță, încât au uitat recunoștința.
Aceeași tendință se regăsește și în seminarii teologice care, în mai puțin de o generație, renunță la fundamentele doctrinare care le-au dat identitate. Mulți credincioși, inclusiv savanți, se lasă seduși de noutate – considerând originalitatea „strălucitoare” mai valoroasă decât credincioșia smerită față de Dumnezeu. Națiunile, bisericile și indivizii se schimbă, convinși la fiecare pas că sunt mai „progresiști” decât cei dinaintea lor.
Și totuși, spre rușinea noastră, uităm tocmai lucrurile pe care ar trebui să ni le amintim cel mai mult.
Notă: Material preluat și adaptat din cartea autorului D.A. Carson, Din Dragoste Pentru Dumnezeu. Prin această lucrare, echipa de traducere a Bisericii Baptiste Elim Oradea dorește să contribuie la zidirea vieții spirituale a fiecărui cititor.