Februarie 17
Geneza 50; Luca 3; Iov 16-17; 1 Corinteni 4
Ultimul capitol al Genezei conține o secțiune care este în același timp emoționantă și măreață (Geneza 50:15–21).
Tot ceea ce este trist și defectuos în familia lui Iacov reapare după moartea patriarhului. Frații lui Iosif se tem că fratele lor, devenit un om puternic, ar fi putut să-și fi reprimat dorința de răzbunare doar din respect pentru tatăl lor și că, odată cu moartea acestuia, ar putea să se răzbune în sfârșit. De ce gândeau astfel? Poate pentru că erau încă măcinați de vinovăție, sau pentru că îl priveau pe Iosif prin propria lor prismă morală, presupunând că el ar fi acționat la fel ca ei, dacă ar fi fost în locul lui.
Planul lor implică însă un nou păcat: ei mint, pretinzând că Iacov, înainte de a muri, ar fi cerut lui Iosif să-i ierte. Se agață astfel de o presupusă dorință a tatălui lor, sperând că un apel la memoria lui Iacov ar putea înduioșa inima fratelui lor. În acest context, supunerea lor umilitoare („Iată-ne robii tăi”, v. 18) pare mai degrabă o formă de manipulare disperată decât o dovadă sinceră de loialitate.
Iosif, în schimb, plânge (v. 17). Lacrimile lui trădează o durere profundă: după șaptesprezece ani de aparentă împăcare (47:28), frații lui încă nu îl iubesc și nu au încredere în el. Totuși, răspunsul său vorbește despre o blândețe pastorală: îi liniștește, le vorbește cu bunătate și le promite că va purta de grijă lor și familiilor lor (v. 21). În același timp, cuvintele lui Iosif dezvăluie o gândire profundă despre taina providenței, despre suveranitatea lui Dumnezeu și responsabilitatea umană:
„Nu vă temeți! Oare sunt eu în locul lui Dumnezeu? Voi ați vrut să-mi faceți rău, dar Dumnezeu a schimbat răul în bine, ca să împlinească ceea ce se vede astăzi, și anume să salveze viața multora” (50:19–20).
Profunzimea acestei afirmații devine evidentă atunci când observăm ce nu spune Iosif. El nu afirmă că frații săi l-au vândut ca sclav într-un moment în care Dumnezeu „a pierdut controlul”, iar apoi Dumnezeu ar fi reparat situația, dovedindu-se un „jucător de șah” mai priceput, care a reușit în final să întoarcă jocul în favoarea Sa. Cu atât mai puțin sugerează că intenția inițială a lui Dumnezeu fusese ca Iosif să ajungă în Egipt într-un car regal, dar că frații lui au „stricat planul”, forțându-L pe Dumnezeu să improvizeze o soluție de criză.
Iosif afirmă, mai degrabă, că în același eveniment — vânzarea lui ca sclav — au acționat două voințe diferite. Pe de o parte, frații lui au acționat din răutate, iar intențiile lor au fost rele; pe de altă parte, Dumnezeu a acționat prin același eveniment, dar intențiile Sale au fost bune. Ambele acțiuni au contribuit la același rezultat, însă răul trebuie atribuit oamenilor, iar binele, exclusiv lui Dumnezeu.
Aceasta este o temă constantă în Scriptură, una care a dat naștere la numeroase reflecții teologice și filosofice complexe. Cu toate acestea, ideea de bază este simplă:
Dumnezeu este suveran și întotdeauna bun;
omul este responsabil moral și adesea rău.
Notă: Material preluat și adaptat din cartea autorului D.A. Carson, Din Dragoste Pentru Dumnezeu. Prin această lucrare, echipa de traducere a Bisericii Baptiste Elim Oradea dorește să contribuie la zidirea vieții spirituale a fiecărui cititor.