Februarie 9
Geneza 42; Marcu 12; Iov 8; Romani 12
SCHIMBUL DE REPLICI dintre Isus și unii dintre adversarii Săi din Marcu 12:13–17 este plin de semnificație. Marcu notează că interlocutorii lui Isus „au fost trimiși ca să-L prindă cu vorba” (12:13). De aceea, încep printr-o lingușire condescendentă, afirmând cât de principial este El ca învățător, imposibil de influențat de opinia publică. Totul, însă, este o capcană atent pregătită. Ei întreabă: „Se cuvine să plătim bir Cezarului sau nu? Să plătim, ori să nu plătim?” (12:14–15).
Adversarii credeau că L-au prins fără scăpare. Dacă Isus ar fi răspuns „Nu”, s-ar fi expus imediat represaliilor autorităților romane, care nu ar fi tolerat ca un predicator popular într-o provincie deja instabilă să incite la neplata taxelor. O asemenea atitudine putea fi interpretată ca trădare și pedepsită chiar cu moartea. În schimb, dacă ar fi răspuns „Da”, ar fi pierdut sprijinul poporului și și-ar fi compromis popularitatea. Mulți evrei obișnuiți nu doar că resentimentau povara fiscală, ca orice popor asuprit, ci ridicau și obiecții teologice: cum ar fi putut evreii credincioși să plătească impozite în monede care purtau chipul împăratului și inscripții ce îl proclamau drept divin? Mai mult, dacă poporul ar fi fost cu adevărat neprihănit, nu ar fi trebuit Dumnezeu să intervină din nou și să-l elibereze, de data aceasta de sub puterea Romei? Nu cerea fidelitatea față de Dumnezeu refuzul de a plăti birul?
Orice răspuns ar fi dat Isus părea să-L pună într-o poziție pierzătoare. Însă El refuză să se lase prins în această capcană. În loc să răspundă direct, cere să I se arate o monedă, întreabă a cui este imaginea gravată pe ea, și apoi spune: „Dați Cezarului ce este al Cezarului și lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu.” Astfel, Isus scapă ingenios din cursa întinsă, iar interlocutorii Săi rămân uimiți.
Totuși, aceste cuvinte au implicații mult mai profunde. Într-o teocrație strictă, afirmația lui Isus ar fi fost lipsită de sens: în acea structură, domnia lui Dumnezeu era mediată prin rege, iar sferele lor de autoritate nu puteau fi separate. De altfel, în cadrul Vechiului Legământ, poporul era conceput ca fiind unit sub o guvernare teocratică. Cu toate acestea, Isus proclamă aici că trebuie făcută o distincție între pretențiile Cezarului și pretențiile lui Dumnezeu.
Desigur, aceasta nu înseamnă că domeniul Cezarului este complet independent de cel al lui Dumnezeu, nici că Dumnezeu nu mai exercită control providențial asupra întregii lumi. Însă este greu de evitat concluzia că Isus anunță o schimbare fundamentală în modul în care este administrată comunitatea legământului. Aceasta nu mai este o împărăție teocratică, ci o adunare a bisericilor răspândite în întreaga lume, trăind sub autoritatea multor „regi” și „Cezari”, dar aducând închinare niciunuia dintre ei.
Din acest motiv, mulți creștini din întreaga lume văd în această afirmație a Domnului Isus originea istorică a principiului separării dintre stat și religie, adică a neimpunerii unei religii oficiale, ci a libertății de credință sub suveranitatea lui Dumnezeu.
Notă: Material preluat și adaptat din cartea autorului D.A. Carson, Din Dragoste Pentru Dumnezeu. Prin această lucrare, echipa de traducere a Bisericii Baptiste Elim Oradea dorește să contribuie la zidirea vieții spirituale a fiecărui cititor.