Februarie 7
Geneza 40; Marcu 10; Iov 6; Romani 10
A te încrede în providența lui Dumnezeu nu trebuie confundat cu a ceda în fața fatalismului. Nu este echivalentul unei resemnări de tipul „Ce va fi, va fi”. Acest lucru Iosif îl înțelegea foarte bine (Geneza 40).
Relatarea despre paharnicul și pitarul faraonului nu ne spune care dintre cei doi — dacă vreunul dintre ei — era cu adevărat vinovat de ceva; aflăm doar care dintre ei faraonul a decis că este vinovat. Chiar și așa, natura crimei nu este precizată. Accentul cade, în schimb, pe visele lor și pe faptul că doar Iosif, dintre toți cei aflați în închisoare, este capabil să le interpreteze. Interpretările sunt atât de dramatice și de precis împlinite, încât exactitatea lor nu poate fi pusă la îndoială.
Iosif nu își face nicio iluzie cu privire la sursa puterii sale. „Nu-I aparțin oare lui Dumnezeu tâlcuirile?” întreabă el (40:8). Chiar și mai târziu, înaintea lui faraon — unde ar fi putut fi tentat să-și înfrumusețeze explicațiile pentru a-și spori reputația — Iosif insistă și mai ferm că el însuși nu poate interpreta visele: numai Dumnezeu o poate face (41:16, 25).
Totuși, în ciuda acestei loialități neclintite față de Dumnezeu, în ciuda recunoașterii oneste a propriilor limite, în ciuda tăriei și integrității de care dă dovadă în mijlocul unei suferințe nedrepte, Iosif nu confundă providența divină cu fatalismul. Acest lucru este demonstrat în capitolul acesta în două moduri.
Mai întâi, Iosif este dispus să-și împărtășească situația cu paharnicul — slujitorul care urma să fie eliberat în trei zile și să se întoarcă la curte — cu speranța că acesta îl va putea ajuta să fie și el eliberat (40:14–15). Credința lui Iosif în Dumnezeu nu înseamnă că el devine complet pasiv. El acționează în mod deschis pentru a-și îmbunătăți circumstanțele, atâta vreme cât acțiunea sa este marcată de integritate.
În al doilea rând, atunci când descrie pe scurt circumstanțele care l-au adus în închisoare, Iosif nu ascunde răul care i s-a făcut. El afirmă că „am fost răpit din țara evreilor” (40:15). Această precizare era importantă, deoarece majoritatea sclavilor ajungeau astfel din motive economice — de exemplu, atunci când cineva ajungea la faliment și se vindea singur ca sclav. Dar acesta nu era cazul lui Iosif, și el dorea ca faraonul să știe acest lucru. El era o victimă. Mai mult, chiar și în viața sa de rob în Egipt, Iosif „n-a făcut nimic care să merite să fie aruncat în temniță” — ceea ce înseamnă, desigur, că a fost închis pe nedrept.
Prin urmare, Iosif nu confundă guvernarea providențială a lui Dumnezeu cu aprobarea morală a lui Dumnezeu. Fatalismul și panteismul nu pot distinge cu ușurință între ceea ce este și ceea ce ar trebui să fie. Teismul biblic autentic, dimpotrivă, ne încurajează să ne încredem în bunătatea Dumnezeului suveran și providențial, dar și să confruntăm și să ne împotrivim răului care se manifestă în această lume căzută.
Notă: Material preluat și adaptat din cartea autorului D.A. Carson, Din Dragoste Pentru Dumnezeu. Prin această lucrare, echipa de traducere a Bisericii Baptiste Elim Oradea dorește să contribuie la zidirea vieții spirituale a fiecărui cititor.