15 mai
Numeri 24; Psalmul 66-67, Isaia 14, 1 Petru 2
ÎNTR-O EPOCĂ A NUMEROASELOR „CÂNTĂRI DE LAUDĂ”, oamenii sunt tentați să creadă că generația noastră este deosebit de bogată în laudă. Desigur, ni se pare că știm mai multe despre laudă decât părinții și bunicii noștri sobri, îmbrăcați în costume închise la culoare, participând la servicii religioase rezervate și cântând vechile lor imnuri.
Totuși, nu ajută deloc clarității să judecăm aceste lucruri prin stereotipuri. În ciuda suspiciunilor unor persoane mai în vârstă, nu toate formele contemporane de laudă sunt frivole sau superficiale. Și, în ciuda suspiciunilor unor tineri, nu toate formele de laudă din generațiile trecute trebuie abandonate în favoarea a ceea ce este imediat și modern.
Însă există două elemente exprimate în lauda din Psalmul 66 care aproape că nu mai sunt auzite astăzi și care trebuie readuse atât în închinarea noastră, cât și în felul nostru de a gândi.
Primul se găsește în versetele 8-12. Acolo, psalmistul începe prin a invita popoarele lumii să asculte poporul lui Dumnezeu lăudându-L, deoarece „El ne-a păstrat viața și n-a îngăduit să ni se clatine picioarele”. Apoi psalmistul I se adresează direct lui Dumnezeu și amintește contextul în care Domnul i-a păzit:
„Căci Tu ne-ai încercat, Dumnezeule, ne-ai curățit cum se curățește argintul. Ne-ai adus în laț și ne-ai pus o povară grea pe coapse. Ai lăsat pe oameni să încalece pe capetele noastre; am trecut prin foc și prin apă, dar Tu ne-ai scos la belșug.” (66:10-12)
Aceasta este remarcabil. Psalmistul Îi mulțumește lui Dumnezeu pentru că Și-a încercat poporul legământului, pentru că l-a curățit sub presiunea unor împrejurări extrem de dificile și pentru că l-a susținut în mijlocul acelei experiențe. Aceasta este reacția unei credințe mature și evlavioase. Nu este atitudinea celor care Îi mulțumesc lui Dumnezeu doar atunci când scapă de încercări sau când se simt fericiți.
Al doilea element leagă strigătul disperat al psalmistului de neprihănire:
„Am strigat către El cu gura mea și lauda Lui era pe limba mea. Dacă aș fi cugetat lucruri nelegiuite în inima mea, Domnul nu m-ar fi ascultat. Dar Dumnezeu m-a ascultat și a luat aminte la glasul rugăciunii mele.” (66:17-19)
Aceasta nu înseamnă că Domnul ne răspunde pentru că am merita favoarea Sa prin propriile eforturi morale. Mai degrabă, pentru că am intrat într-o relație personală și de legământ cu Dumnezeu, Îi datorăm loialitate, credință și ascultare. Dacă însă hrănim păcatul în adâncul ființei noastre și apoi alergăm la Dumnezeu pentru ajutor, de ce nu ar răspunde El prin judecata și disciplinarea pe care le merităm? El poate să Se retragă și, în suveranitatea Sa, să lase păcatul să-și urmeze cursul distrugător.
Generația noastră are nevoie disperată să lege lauda de neprihănire, închinarea de ascultare și răspunsul Domnului de o inimă curată.
Notă: Material preluat și adaptat din cartea autorului D.A. Carson, Din Dragoste Pentru Dumnezeu. Prin această lucrare, echipa de traducere a Bisericii Baptiste Elim Oradea dorește să contribuie la zidirea vieții spirituale a fiecărui cititor.